Trebuie doar să faci ceea ce îți place și să treci peste orice fel de obstacol. Vreau să demonstrez că se poate și de aici. Asta e motivația mea: să arăt că se poate. (Cristian Robe, actor în trupa Victory of Art) 

In cadrul Laboratorului de teatru tânăr Relief, am avut ocazia de a lucra cu mulți actori talentați care au multe de spus și de oferit. Unul dintre ei este Cristian Robe, actor în trupa Victory of Art, protagonist al spectacolului Biloxi Blues, prezentat în cadrul secțiunii competiționale Spectacole de teatru tânăr.

Cum ai descoperit pasiunea pentru teatru?

Cristian Robe: Mi-a plăcut foarte tare de o fată pe care o văzusem pe Facebook, dar nu o cunoșteam și nici nu aveam prieteni comuni. Am văzut pe Facebook ca face teatru la trupa Victory of Art, dar nu știam pe nimeni de acolo; însă îmi plăcea mult de ea pentru că era foarte frumoasa și mentalitatea mea de copil scrântit de clasa a 10-a m-a făcut să mă duc la trupa Victory of Art numai ca să dau de fata asta. Și știu că am plătit cursurile pe două luni de zile. M-am dus doar pentru fata asta, deci dacă ea făcea scrimă, eu acum făceam scrimă; dacă era la debate, eu mă duceam la debate; putea să faca orice, totul era numai pentru ea. Ideea e că am fost împreună și ne-am și despărțit. Ea a plecat de la trupă, iar eu am rămas pentru că plătisem cursurile în avans. Mai aveam o săptămână-două și în timpul cât am rămas, fix atunci m-am atașat foarte tare de trupă. La un festival din Suceava mi-au zis niște regizori că fac bine ce fac și atunci mi-am pus primele întrebări. Chiar îmi place și vreau să fac asta, iar scena e singurul loc în care mă simt mai bine decât oriunde, unde mă simt eu bine făcând ceea ce fac?

Ce părere ai despre RELIEF și cum te simți să fii în relief? 

1. R.: E prima oară când vin și mă bucură foarte tare ideea asta de workshop și de spectacol construit în cateva zile, de secvențele astea pentru că îmi dau să gust un pic din ceea ce vreau să fac mai departe în viață, adică îmi arată cum e sa lucrezi de la zero cu un regizor pe care nu îl cunoști, îmi arată ce înseamnă profesionalism, punctualitate, ce înseamnă să fii rapid, să te descurci, să faci în câteva zile un spectacol, iar asta mă bucură foarte tare. În al doilea rând, îmi place atmosfera de festival, îmi place că mă distrez cu prietenii mei, că fac ceea ce îmi place cu oamenii care îmi plac și cunosc alți oameni de care iar îmi place, mai ales că am ocazia să lucrez cu Horia (n.red. – regizorul Horia Suru), ceea ce este extraordinar. Am avut ocazia să primesc un feedback de la niște oameni extraordinari de la care nu credeam că o să am ocazia să primesc în viitorul apropiat. Am bucuria zilnică de a face teatru și de a învăța chestii noi, chiar dacă sunt foarte multe și cand ajung acasă mă culc instant, rupt de oboseală.

Secvență din cadrul Galei de închidere a RELIEF

Esti și youtuber, însă Youtube-ul pentru tine este o pasiune asemănătoare cu teatrul sau doar un hobby, ceva cu care să îți ocupi timpul? 

C.R.: Mie nu îmi place deloc să fac Youtube. Mie îmi place mult să joc, îmi place să vin cu idei. Eu nu sunt deloc un șoarece de birou, deci nu suport să stau la calculator, nu suport să car camera video, să car trepiedul, să învăț cum să descarc, cum să editez; deci tot ce înseamnă să stai și să faci în afara artei mă stresează și nu îmi place. 50% dintr-un vlog asta e: să editezi, să știi cum să montezi și cum să filmezi, să știi toate chestiile astea. Cu toate că e interesant să le faci, eu nu vreau să le fac. De-asta vreau sa fac teatru, pentru că vreau să ajung să fiu actor și să facă alți oameni asta pentru mine, iar eu să îmi văd de treabă. Dar mă bucura foarte tare momentul de după ce fac un clip chiar dacă nu îmi place și mă chinui la el și mă enervez; când îl postez și mă uit la comentarii și dau refresh, văd că lumea se bucură și oamenii mă opresc să îmi spună că învață ceva de la mine. Eu m-am apucat de vlogging dintr-o ambiție pentru că nu îmi plăcea nimic din ce vedeam pe internet și tot comentam și aruncam cu „hate” și lumea a zis: „dacă tot ești tu șmecher, ia apucp-te tu de treabă” și am zis „ia, că mă apuc eu să fac ceva și amuzant, și correct, și educativș și deștept – toate la un loc”. Nu știu dacă îmi iese, dar cel puțin asta încerc să fac astfel încât lumea să învețe ceva; să râdă și marea majoritate, dar și oamenii un pic mai avizați și să țintesc un public cât mai larg cu un singur tip de conținut cât mai generic, care să introducă și latura educativă.

Care este motivația ta zilnică? Ce te face să nu renunți nici măcar o clipă la ceea ce faci? 

C.R.: Eu sunt foarte copil și de când eram mic am vrut să schimb lumea. Mereu m-am gândit că orice meserie ai avea, poți să schimbi lumea și mi-am dat seama că scopul meu – pentru că asta îmi doresc cel mai tare –, nu e să fac o meserie care să mă bucure atât de tare, ci e să schimb lumea. Mi-am dat seama ca prin meseria pe care mi-am ales-o, de actor sau de cântăreț sau de regizor sau de orice înseamnă domeniul artei, al teatrului, al muzicii, cu asta pot schimba pentru că așa mă asculta lumea, mă vede lumea, mă întelege și pentru că s-a nimerit ca la capitolul ăsta să fiu bun, merg în față știind că într-o zi o să ajung să fiu cunoscut și o să ajut oamenii. Nu știu dacă mâine o să zic la fel, dar cel puțin știu că acum și ieri și până azi asta îmi doresc cel mai tare și stiu că nu vreau să schimb doar România, vreau să schimb toată, lumea fără excepție, ceea ce e un pic cam absurd. Sună nebunește, dar am o viață întreagă să fac chestia asta și cred că se poate și vreau cumva sa arat că s-a putut și din România. Nu a trebuit să fac facultatea afară, n-a trebuit să am studii superioare, să zic că țara mea e „nașpa”; nu contează de unde vii, contează ce faci tu. Trebuie doar să faci ceea ce îți place și să treci peste orice fel de obstacol; vreau să demonstrez că se poate și de aici. Asta e motivația mea: să arăt că se poate.

Vorbind de motivație, care este persoana care te inspiră cel mai mult, atât pe plan professional, cât și în viața de zi cu zi? 

1. R.: E coordonatorul meu, asta e clar, Liviu Chițu, care e un mentor pentru mine, e ca un fel de al doilea tată. Oamenii mereu mă întreabă: „Dar ce te învață? Ce îți place atât de mult la omul ăsta?” El are un fel de concept la care ține și pe care a ținut mereu să ni-l arate. Înainte să ne învețe cum să fim actori, el vrea să ne învețe să fim oameni, pentru că nu poți să fii actor dacă nu ești om și ăsta mi se pare cel mai important lucru pentru că nu poți să interpretezi alți oameni dacă nu știi să fii tu în primul rând om sau cel puțin să fii un om bun. Liviu ne-a învățat că punctualitatea care îți trebuie în meseria asta, seriozitatea, grija pe care trebuie să o ai mereu, rapiditatea nu îți trebuie doar în teatru, ci și în viața de zi cu zi. Mereu treabuie să fii punctual, nu doar la teatru, mereu trebuie să ai respect față de oameni, mereu trebuie să dăruiești. Liviu ne-a spus că ce ne învață nu e valabil numai în teatru, ci și în viața de zi cu zi, iar asta mi se pare că e mai important decât orice fel de piesa de teatru sau facultate sau pregătire. De asta îl respect pe omul ăsta și ascult tot ce face el și tot ce vrea să ne învețe.

Cum reușești să treci peste emoțiile de dinaintea spectacolelor? 

1. R.: Eu nu prea am emoții înainte de spectacole pentru că pasiunea mea față de teatru e atât de mare încât e doar o bucurie. Emotțile mele sunt mai mult de nerăbdare. Am învățat să scap de frica de greșeli în scenă pentru că asta e frumusețea teatrului – să greșești și să înveți cum să nu mai greșești și tot așa, ca să greșești iarăși și să îți faci amintiri pentru că un spectacol cu un million de greșeli e mult mai frumos de povestit decât unul perfect. În ziua spectacolului, în festivalurile de teatru, de când mă trezesc și până când joc, nu mai socializez atât de mult; încerc să țin energia acumulată și când ajung pe scenă să o dau tuturor. Mereu după spectacole toți colegii mei mă intreabă „Robe, ești bine?” pentru ca sunt efectiv doar trup, nu mai am suflet, l-am dat pe scenă, sunt extenuat, dar nu știu dacă e neaparat din lipsa energiei. La un moment dat am început să cred că creierul meu eliberează atâta bucurie când sunt pe scenă, încât atunci când mă dau jos intru într-o mini depresie de două ore și nu știu ce să fac cu mine pentru că vreau să ma urc înapoi, să fac oamenii să râdă și să se simtă bine.

Secvență din cadrul Galei de închidere a RELIEF

Ai câteva sfaturi pentru tinerii actori la început de drum? 

1. R.: Cred că cel mai bun sfat pe care îl pot da e cel mai simplu pe care l-am învățat – că un actor netalentat dar foarte muncitor are mai multe șanse decât un actor foarte talentat și leneș și că în meseria asta talentul contează 1% și munca 99%. Am învățat-o pe pielea mea. Cam asta pot să zic și cred că nu poate niciun profesionist să conteste și îndemn toți oamenii care vor să se apuce de teatru să știe că e o meserie grea. 

Cum te simți când vezi că inspiri atât de mulți tineri? 

1. R.: Nu știu cât de mulți inspir acum, adică nu cred că am ajuns la un nivel atât de mare. Mi se pare ciudat pentru că cifrele mele de pe Youtube și Instagram sau oamenii care mă văd la spectacole nu sunt așa de mulți în comparație cu alții, dar mă bucur că mă știu mai mulți decât aș fi crezut că mă știu. Eu am o serie pe Youtube cu operele pentru bac în 100 de secunde și foarte mulți copii mi-au zis ca au înțeles în sfarșit acțiunea din „Moara cu noroc” sau din „Ion” și mi se pare foarte valoros să știu că înseamnă ceva și pentru părinți. E foarte tare că am reușit să câștig și adulți prin chestia asta pentru că se bucura că se promovează într-un fel pueril și continut matur. Chestia cu inspiratul tinerilor e un motiv pentru care zâmbesc înainte să mă culc și pot să mă gândesc că unii oameni fac ceea ce făceau deja, dar mai bine datorită mie și datorită muncii pe care am depus-o.

Ce preferințe ai în materie de seriale și filme? La ce te-ai mai uitat în ultimul timp? 

1. R.: Acum mă uit la Prison Break, dar eu am ceva cu actorii, nu îmi plac deloc, cel puțin actorul principal. Game of Thrones, clar, și cu toata vâlva asta de acum sunt de părere că e cel mai mare serial care a existat până acum ca anvergura, ca buget, ca poveste, ca expunere în lume. Peaky Blinders îmi place la nebunie și cam atât în materie de seriale. În materie de filme, nici nu mă pune sa încep, e momentul acela cand ți-as fi zis o sută și când mă intrebi nu îmi vine niciunul. Dar în ultima vreme am început să realizez că îmi place mai mult teatrul. 

Ca piese de teatru, ai vreuna preferată? Ți-ar plăcea sa joci în vreuna? 

1. R.: Sunt unele piese de teatru de care nu pot să mă bucur pentru că îmi plac atât de tare încât sunt gelos că nu joc în ele. Mi se pare superb pentru că am început să simt asta la spectacolele de adolescenți, adică la spectacolele de la RELIEF sau la spectacolele din celelalte festivaluri de teatru. Dar sunt piese de teatru de comedie: La Pulce cu Ștefan Bănică e printre preferatele mele, la Apollo 111 sunt regizori tineri care montează într-un fel nou și îmi place foarte tare, texul de la Medea’s boys adaptat de ei m-a făcut să fiu gelos pe text pentru că e o distracție atât de mare. Unul dintre spectacolele mele preferate ever e Biloxi Blues, ăsta în care joc, pentru simplul fapt că a venit ca un înger păzitor peste trupa mea și ne-a arătat ce înseamnă teatrul pentru că e pentru prima oară când am un rol în care chiar simt că joc, chiar simt că interpretez ceva, am învățat de la cap la coadă cum se face un rol, cum se zice un text, cum se construiește un spectacol. Textul ăsta este, poate, preferatul meu; are tot: are și dramă, și dragoste, și foarte multă comedie și le-a îmbinat pe toate perfect în rolul principal americănesc pe care eu îl joc.

un interviu de Carla Nae

27 mai 2019